COPACUL ŞI FOCUL

       Un foc, ce trăia în pustiu, se cam plictisea.

         Încotro nu aş privi – înainte, înapoi, la dreapta, la stânga – nu văd nici o persoană cu care aş putea vorbi, nici o persoană pe care aş putea-o iubi.

         Or, e bine cunoscut faptul, că nu existăm decât prin prisma privirii altuia, aceastei oglinzi în care ne reflectăm.

         În consecinţă, focul hotărî să plece în cautarea unui prieten, a unui alt eu-propriu, probabil.

         Îşi pregăti legăturica (o grămăjoara de jăratic şi cenuşă) şi se porni spre  pista, luminată de soare.

El merse atât de mult… încât avu impresia că incepu să se consume el insăşi.

Însă aerul, invizibil şi prezent, veghea asupra lui. De fiecare data, când focul îşi pierdea pe neobservate din flăcările lui, aerul îi sufla la ureche:

—   Vino-ţi în fire, prietene foc! Străluceşte! Străluceşte sub razele soarelui!

Şi focul îşi revenea, se umfla, plin de flăcări.

Şi aşa trosni el până la orizont, depăşindu-l, de parca asta ar fi fost posibil!

Iar de cealălaltă parte, de asupra orizontului, el zări un copac!

Acesta era un stejar opulent, multimiliardar, ce cunoscuse copilăria Universului. Un stejar, cum nu există în nici un dicţionar. Un stejar liber, liber ca aerul!

Focul se apropie, deci, şi, vrând să-l îmbrăţişeze, îi lansă:

—   Iată-te, prietene! Te-am visat atât de mult!

Dar copacul, prudent ca un bătrân, îl indepărtă cu ramurile sale, agitându-se:

—   Caută-ţi de drumul tău, focule! Nu te apropia de mine!

—   Dar ce oare ţi-am făcut? întrebă, pietrificat, focul. De ce mă respingi aşa?

—Nu mi-ai făcut nimic, zise copacul.  Dar mi-i frică de natura ta.

Atunci focul, cu ochii plini de vapori, îşi continuă drumul.

Cum să înţelegi că poţi fi respins aşa, când nici măcar nu ai spus şi nici făcut nimic…  Cum poţi să accepţi o astfel de nedreptate?!

Timp de ceva mai mult de un an, focul, aproape stins, hoinări prin lume. Apoi, tot rotindu-se aşa, se pomeni din nou în pustiul său.

—   Iată-ma ajuns acasa, se gândi el cu voce tare. Nu a fost decât un vis rău.

În această clipă el simţi ca o prezenţă, amicală, familiară.

—   Nu eşti singur, focule. Sunt aici, alături de tine…

—   Cine eşti tu, cel ce-mi vorbeşte?

—   Sunt aerul, vechiul tău prieten, cel ce veghează asupra ta.

—   Atunci de ce nu te simţeam  mai înainte?

—   Erai atât de preocupat să te găseşti pe tine însuţi, suspină aerul.

         Apoi el îmbrăţişă focul.

         Iar focul  îmbrăţişă aerul.

         Şi acolo, în pustiu, ambii îzbucniră. În râs. Ca un imens curent de aer!

Traduction en roumain de Viorica Catrinescu

(C) Daniel LEDUC